Aş locui în ochii tăi, o vreme,
să văd cum munţii încă nasc izvoare;
Când îl sărută-n taină căprioare,
să simt cum firul ierbii încă geme.

În pumnul tău aş locui, o vreme,
de tine să mă simt la sân purtată
Precum o mierlă care-a fost vânată
şi stă rănită printre crizanteme.

Aş locui în părul tău, o vreme,
s-ascult cum vântul şuieră prin crânguri;
Tu, scuturându-ţi tâmplele de gânduri,
să îmi reciţi în şoaptă mici poeme.

Aş locui sub paşii tăi, o vreme,
să-mi poţi reda odihna unui drum
Iar norii grei, bolnavi de-atâta fum,
să îi aduni cu sârg în ninse gheme.

Şi-atunci cand glasul meu o sa te cheme
să-mbraci toţi pomii-n haine de crăiasă.
Eu, fulg de nea întors din nou acasă,
voi zăbovi în palma ta…o vreme.

Şi cât eşti de frumoasă... şi cum de calzi ţi-s ochii,
Inunzi cu voluptate-n provocatoare rochii
Ce şi-au vărsat dantela, suav, peste satin,
Cum valul mării spuma, pe verdele marin.

Tăcută ca adâncul, ai torturat natura
Din dorurile toate, să-ţi unice făptura;
Ţi-ai asumat o vină când ai ales să furi
Zeiţei Afrodita fermecătorii nuri.

Şi calmă cât o mare, la mal aduci oftatul
Cu setea de pe buze, revendicând păcatul
Ce-ţi defineşte clipa pretinsă a fi vis
Dublând identitatea iubirii-n paradis.

Şi cât eşti de frumoasă... şi cum într-o privinţă
Eşti o cascadă vie de farmec şi dorinţă
Spre care veşnicia s-ar face de ocară,
De n-ar privi cu râvnă mirajul, bunăoară.